Multumesc, Diana!

Am vazut multe si am trait destule. Am cunoscut oameni. Bine. Chiar foarte bine. Asa credeam si despre Diana Tusa. Crdeam ca stiu suficient, dar a fost de ajuns o simpla adiere de vint ca sa vad parerile mele cum zboara ca o papadie uscata. Nu as fi scris asta daca, inainte de Paste, nu am fi mers la Liscoteanca pentru ca Diana, impresionata de un articlo de ziar, sa duca unei familii cu 11 copii un televizor, mincare si dulciuri. Si nici asta nu m-ar fi impresionat prea tare daca, la plecare, Diana Tusa nu ar fi luat un coplias in brate si nu l-ar fi oblojit cu nus ce crema de fata ! Doamne, il tinea asa de strins de parca era copilul ei, il mingia de parca si-ar fi regasit copilul dupa nu stiu citi ani ! Atunci am vazut copilul, omul, femeia, aruncind haina de politician in laturi si aplecindu-se asupra unui suflet chinuit ! Am realizat atunci ca Diana Tusa este si va fi in stare de multe doar pentru ca asa simte ea, nu dintr-un calcul dictat de algoritmi politici desueti. Am vazut-o atunci pe Diana cistigind un razboi pe care alti politicieni nici nu au de gind sa-l inceapa. Atunci, cind norii acopreau cerul, si cind vintul parea ca o doboara, am vazut ceea ce cred eu ca multi nu au vazut. Tinind copilasul acela in brate, Diana a demonstrat ca, oriunde, oricind, poate sa fie Om si, mail ales, ca se comporta anormal de normal ca un OM. Am fost fericit ca am trait un astfel de moment, pentru ca gestul Dianei, repet, absolut natural, m-a facut, cel putin pe mine, sa gindesc altfel despre oameni, dar si despre ea. Vazind-o cu copilul in brate am stiut – of, Doamne ! – ca deja a cistigat, ca lupta ei are un altfel de fundament, unul solid, curat si datator de sperante! Ma bucur ca am vazut Omul din ea readucind la viata omul dintre cei prezenti acolo ! Multumesc, Diana!

Cit de mult ii poti indura unui prieten?

Sunt niste zile asa de naspa ca nu-ti vine sa crezi daca nu cumva exista momente in care sa incepi sa platesti la nesfirsit datorii care nu-ti apartin. Astazi, toata ziua, mi-am chinuit neuronii cu intrebarea, poate stupida, referitoare la cit de mult(e) trebuie sa ii induri unui prieten? Nu am gasit un raspuns potrivit si am aminat raspunsul ca un drogat care isi propune intr-o zi sa se lase. Cind vrei sa renunti la prietenia cuiva care se poarta cu tine uneori ca sclavii de pe plantatie iti pui intrebari care mai de care mai “ajutatoare” sperind sa gasesti un motiv mititel care sa te faca sa nu iei o decize gresita, o decizie care, culmea, sa-l doara mai putin pe cel la care vrei sa renunti, pe cel care, crezi tu, ti-a gresit fundamental uitind, la ce sunt prietenii, nu-i asa?, ca si tu i-ai iertat si esti dispus sa-i ierti multe! Si acum, cind scriu, ma bintuie intrebarea: e bine? e corect?

Nu pot raspunde si ma las atirnat in pinza de paianjen a intelegerii dintre oameni care au dorinte comune, sper, ca un rasarit in plina furtuna, sa gasesc un mod de nu-mi mai rani pritenii cu deciziile mele brutale de a renunta la ei ca raspuns la nemultumirile lor despre mine.

Cit de mult ii poti indura unui prieten? Cit? Cum? De cite ori? Ei bine, eu cred ca prieteniile mor atunci cind cel putin unul dintre cei implicati uita ca priteniile se leaga intre oameni. Prin urmare, atunci cind unul dintre ei nu mai este om prietenia se duce naibii… Sau poate atunci cind, obositi de atita lupta, prietenii cred ca doar ruptura poate sa-i lase sa fie ei insisi… Sau poate ca nu, poate ma insel, poate ca prieteniile adevarate nu se rup! Se uzeaza, se sting incet, se murdaresc, se ascund in spatele unor cuvinte fara rost, dar… nu se rup!

Totusi, am aflat ceva! Unui prieten ii poti indura multe! Atit de multe…

Ziua care schimba totul…

Cind te misti ca un elefant intr-un magazin de sticlarie este inevitabil sa calci in strachini chiar si fara sa misti piciorul, dar trebuie sa existe o zi in care, zgiriat de prea multe cioburi, sa iti vine sa spargi tot ce este in magazin si sa spui ca, in definitiv, cui nu-i place biciul sa isi schimbe conditia de cal!

Mi-am facut blogul dintr-un impuls straniu, de a fi in rindul lumii “moderne”, dar am descoperit ca nu sunt dispus inca sa-mi deschid capul sau sufletul pentru toti cei care stau zilnic ore in sir citind ce le trazneste altora prin cap sau… prin suflet.

De azi insa am decis sa scriu zilnic, fara sa-mi mai pese de faptul ca-mi pun pe tava lucruri sau fapte care, sau despre care, nu vroiam sa stie sau se stie.

Si ca sa lasam si un pic de suspans nu-mi ramine sa spun doar ca melodia de mai jos este unul dintre motive. Voi il ghiciti? Daca da, curaj…